OmniMoni’s Weblog

Iar ma simt in clauzura. Sau poate chiar mai rau. De fieare data cand imi fac si eu un plan sa plec undeva ma trezesc ca nu-i acasa masina. Dupa cum stiti m-am mutat acu un an si ceva la casa in “San Andreas” ..in fine, poveste lunga si dureroasa in ciuda aparentelor, n-o reiau.

Bunaoara intr-una din zile voiam sa ajung undeva, nu va zic unde.. ba hai ca va zic – la biserica la Paraclis si desigur, ai mei erau in oras cu masina. Autobuz niciodata nu stiu cand am pe aici… dar nu mi-a pasat, mi-am zis ca tot ajung eu cumva… asa ca m-am pregatit, am incuiat usa si am plecat… dupa 3 pasi, vad prin fata ochilor trecand autobuzu cu perdelele fluturand in vant, parca facandu-mi in ciuda din mana… okei, n-am fost pe faza, asta e. Imi reprosam apoi : daca te-ai fi incaltat mai repede l-ai fi prins, daca ai fi renuntat sa bei apa inainte sa iesi din casa acum erai in el, sau alte de felu asta.. imi place sa fiu sadica cu mine … cu altii niciodata

Si uite asa ajung in sosea… autobuzu pierdut, masina n-aveam.. ce`mi ramanea de facut ?! autostopu`, sau ia`ma nene, spuneti`i cum vreti .. e aceeasi mancarea de peshte… dar.. cui sa fac?!  Soseaua era infiorator de pustie… stau ce stau si se apropie totusi o masina, cu un singur far aprins, vine incet, incetineste si mai mult la liniile ferate… si.. ma surprind si eu facand sfios din mana, bălăngănind-o ca si cum nu mi-ar apartine… in ce fel am facut chestia asta nu stiu sa va zic, caci omu din masina s-a oprit sa ma intrebe ce problema am sau care-i treaba… deci era clar ca am fost total pe langa. In fine. Bucuroasa ca s-a oprit o masina care ma poate duce la timp in oras, ma urc. Bucuria a durat cateva minute doar, pana cand s-a transformat in spaima.. cred ca daca nu ii spuneam individului de la volan cand m-a intrebat cu cine am “intalnirea” – nici nu se gandea ca nu merg la o intalnire –  ca merg la biserica, prea bine nu cred ca ajungeam la destinatie.. sau cel putin.. nu asa cum pornisem de acasa…

Or fi oamenii necredinciosi dar cand le pomenesti de biserica parca vezi cum le trece asa o umbra peste  sprancene si  fruntea le ramane usor incretita in tacere o vreme…

Urmatoarea zi fenomenul s-a repetat.

Trebuia sa ajung pe 1 in centru, undeva la Crisu… am plecat din casa la 1 fara un sfert, in speranta intrutotul neverosimila de a gasi un autobuz. Nicipedeparte. Treceau masini una dupa alta, imi era jena sa le opresc. Mai claxonau tiruri, mai auzeam vociferari de tot felu`.. poate asa va dati seama cam ce sentimente am incercat. La un moment dat ma uit totusi la ceas si vad k e 1 fara putin si n-am ce face tre sa pornesc in urmatorul minut vie sau moarta. Opresc prima masina. Femeie la volan, super, o dat norocu peste mine zic in sinea mea. Cum urc, mi se face o primire extrem de calduroasa si familiara gen “ Ciao draga mea ce mai faci ? “ … okei asta ce sa insemne ? .. ii raspund la fel de ..firesc ce fac si unde vreau sa ajung. Ca mai apoi sa aflu ca mi-e ruda, ca e din sat, si nu stiu care strabunic cu strabunica au fost frati. Okei, habar n-aveam, ma bucur. Nu-mi cunosc neamurile. Irelevant. Partea naspa a fost ca a trebuit tot drumu sa ma prefac ca o stiu de-o viata, sa o intreb despre ce mai face zice si gandeste fara sa ma dau de gol ca n-as cunoaste unele lucruri despre ea. Ingrozitor.

Bun si dupa toate astea va intrebati poate de ce tin eu mortis sa merg la biserica in oras cand am aci in sat.. mai bine nu v-ati intreba. Am fost si aici nevoita odata sa merg.. evident  am mers cu mama si cu tata. Inainte sa intru pe usa bisericii, ma simt trasa in spate de brat  si aud soptindu-mi-se la ureche: lasa-ma pe mine sa intru prima si faci ce fac eu. –mama. Am ras si am intrebat: de ce sa fac ce faci tu? … Pentru ca asa se face aici ! lumea se uita la tine si tre sa faci ca toti. Si intr-adevar, m-a purtat pe la toate icoanele si evangheliile expuse pe-acolo sa ma inchin si sa le pup, insa nu m-am putut abtine sa nu rad facand toate gesturile astea asa incat cre-ca lumea deja m-a si catalogat drept “ fata asta nu-i cu toate “ ..  (tradus: nu-i in toate mintile) ..ma enerveaza chestiile facute de ochii lumii, sau chestiile facute numai pentru ca “asa se face”, ca asa`i obiceiul. Pana si venitul la biserica se face aici din obicei, ca asa-i datina. Va-ndemn: fugiti de obisnuinta cu toate picioarele ! nu`i nimic mai rau si mai morbid decat rutina, decat pierderea sensului transformat in obisnuinta….

Ca sa nu mai pomenesc de faza penibila de-a dreptu de a inghesui bancnote pe la ramele icoanelor, pusi parca ostentativ, sa vada vecina de peste drum ca tu ai pus 50 de lei si nu 1 leu cum pune tot buzunaru’… greu cu oamenii astia…..

Bogdan: si….. ai prieten ?

Monica: nu. si nici n-am nevoie  

Bogdan: pai de ce?

Monica: pai.. ce sa fac cu el ?!

Bogdan: eu sa te invat ?

Monica: nu mersi. chiar nu cred ca vreau sa stiu )  

Se vorbeste adesea de o rasturnare a valorilor in randul tinerilor, ca tinerii sunt asa si pe dincolo. Pe strada, in autobuz sau la piata intalnesti negresit batrani care sa sustina cu indarjire aceasta idee.

Daca pana acum credeam in valoarea pe care tinerii de azi inca o mai reprezinta si luptam sa afirm asta, acum insa incep sa ma cam indoeisc… S-a produs intr-adevar o rasturnare a valorilor si nu pot sa nu constat asta. Si ca sa concretizez putin intelesul acestei afirmatii am sa incerc sa o dezvolt.

Astazi ne e rusine sa invatam daca mergem la scoala, suntem mai “misto” daca copiem fiindca avem “tupeu” sau daca luam un 5 ca sa trecem, ne multuim si cu atat. Negam complet  scoala ca spatiu al educarii si al formarii intelectuale si umane, uitam ce e aia constiinta, nu ne intereseaza, nu tine de noi. Suntem “cool” si e de ajuns. Mergem la scoala sa umplem baile cu fum de tigara, sa ne etalam noile achizitii de imbracaminte ca doar “tre sa fim in trend”, sa ne facem manichiura in orele de istorie, iar in pauze in loc sa socializam ne azvarlim castile in urechi sau mergem sa ne intalnim pe coridoare cu ultima “cucerire”.

 In librarii nu mai intram, de carti ne rusinam sa le purtam cu noi, biblioteca judeteana nu stim s-o localizam daca cineva ne-ar cere s-o facem… La ultima piesa de teatru nu ne mai amintim cand am fost, dar in club ne intalnim seara de seara…. Biserica o cunoastem numai din tramvai, iar daca cineva indrazneste sa ne intrebe despre credinta noastra, ne purtam de parca Cristos nici nu ar fi venit pentru noi in aceasta lume.

 Pe de alta parte, exista si o alta categorie de tineri, cu o oarecare credinta care frecventeaza ceva mai des biserica decat primii… Insa daca in societate, la scoala sau in orice alt spatiu sunt nevoiti sa-l marturiseaca pe Isus, renunta si se rusineaza precum odinioara Petru: “Nu inteleg ce spui. Nu-l cunosc pe acest om!” ce treaba am eu cu el? .. Dar El te cunoaste pe tine, si asta nu trebuie sa uiti…

E trist ca am ajuns sa gandim in spirit “colectiv” si sa ne rusinam de lucrurile bune, ca mergem la biserica sau ca citim o carte. Daca de acestea, bune si drepte fiind, ne rusinam, atunci cum ne vom rusina de pacat ?

Feminismul ne-a îndepărtat de valorile feminine ?

Începând cu Eva care l-a ispitit pe Adam să facă păcatul originar, trecând pe la Elena din Troia şi Cleopatra, care au iscat războaie, şi ajungând la femeia politcian, Margaret Thatcher, se vede cu ochiul liber că femeia a avut întotdeauna un cuvânt greu de spus de-a lungul istoriei. Dar de aici şi până la statutul feminităţii din perioada actuală, acela de “divă”, îmbrăcată foarte sexy şi purtând numeroase bijuterii, e cale lungă.

 În această încercare de emancipare, de afirmare a vanităţii, oare nu şi-au pierdut ele din feminitate? Astăzi, femeile vor să facă tot ce fac bărbaţii (şi unele chiar fac), dar vor să fie privite în continuare ca nişte fiinţe drăgălaşe şi fragile care trebuie ocrotite.

Idealul de femintate spre care se îndreaptă astăzi tinerele este acela de a imita vedetele de doi lei ale show-biz-ului, mergând pe premisa că e suficient să arăţi fizic bine, fără a te mai implica în formarea intelectuală. Cel mai grav e că această atitudine promovată atât de posturile de televiziune cât şi în reviste precum, “Cool Girl” sau “BravoGirl” – reviste foarte cumpărate de altfel -, sfidează din ce în ce mai mult minţile tinerelor care nu mai ştiu să-şi stabilească valorile şi principiile în viaţă, întreţinându-le astfel într-o permanentă confuzie. Generaţia actuală trebuie să înţeleagă un lucru: că a fi atrăgătoare nu înseamnă a te dezgoli cât mai mult, după principiul ,,dacă tot am ce arăta…”, pentru că feminitatea nu se serveşte pe tavă, ci se lasă descoperită.

Mă întreb unde au dispărut naturaleţea, firescul şi feminitatea femeii secolului XXI? Unde au dispărut femeile sfioase, care aşteptau să facă bărbatul primul pas şi care erau mai greu de cucerit decât o fortăreaţă medievală? Dacă societatea va evolua în această direcţie, feminitatea nu numai că va pierde teren, dar va dispărea şi frumuseţea aceea feminină care te face valoroasă într-un mod unic.

Problema feminităţii zilelor noastre poate fi pusă însă şi în alt mod. Ne întrebăm dacă feminismul ne-a îndepărtat de valorile feminine. Oare statutul de conducător, în diverse funcţii, poate transfigura feminitatea ? Pentru că femeia, ca să acceadă într-o funcţie a folosit – s-a constatat – valori masculine (competiţia, agresivitatea, puterea). În Occident din păcate femeia încă nu a reuşit să menţină un echilibru între “a fi carieristă, emancipată” şi a “rămâne femeie, mamă”. Răspunsul la această întrebarea de mai sus îl putem găsi doar prin simplul fapt de a privi câte femei ajunse în posturi de conducere rămân “feminine”…

În definitiv, cred că un prim pas spre întoarcerea la statutul original feminin ar fi acela de a înţelege că o femeie puternică nu este una care se poate bate de la egal la egal cu un bărbat puternic – ci una în faţa căreia un bărbat puternic se înclină respectuos şi îi sărută mâna.

(mini-eseu realizat acum 1 an, adică primăvara trecută… dacă tot am dat de el l-am publicat… asta ca să vă faceţi o idee despre cum gândeam / scriam în urmă cu un an…  )

,,…e mai bine să-ţi urmezi propriul destin imperfect decât să trăieşti o imitaţie perfectă a vieţii altcuiva. Aşa că am început să-mi trăiesc viaţa mea. Aşa imperfectă şi stângace cum e, îmi seamăna la perfecţie.” [Elizabeth Gilbert]

SCRISOARE

Lucian Blaga

Da, recunosc. Sunt pe punctul de a-mi da demisia de şofer.

În timp ce colegii mei (dragii de ei) de azi sunt în vacanţă, eu tocmai mi-am început pătimirea… partea a2-a, sau bonusul de fidelitate… ziceţi-i cum vreţi, chiar nu mai are nicio importanţă. Când spun pătimire nu, nu vă gândiţi la corigenţe, am 9.86 media pe semestru’ ăsta, (sorry da’ trebuia sa vă zic, simţeam nevoia să vă uimesc ) deşi unii ar zice că se aşteptau.. în fine  )

 Ideea e că săptămâna viitoare se desfaşoară la noi în Oradea, mai exact la C.N. ,,Mihai Eminescu”, Olimpiada de limba şi literatura româna, faza pe ţară. Şi în calitate de gazde tre’ să ne facem datoria… adică să ne sacrificăm vacanţa care şi aşa îi numa de-o săptămână… şi să stăm printre olimpici, să le punem întrebări, cu alte cuvinte să facem uz de abilităţile noastre jurnalistice şi să realizăm în cele din urmă câteva interviuri, reportaje, etc. care vor apărea într-o revistă. Dincolo de asta, joia viitoare, vom avea un spectacol de poezie, care a fost scenarizat pe 15 ianuarie (de ziua lui Eminescu) şi care acum va fi reluat cu această ocazie. Spectacolul e super mişto, merită văzut, şi asta nu pentru că recit eu. ) Nu vreau sa intru în detalii deşi ar merita, dar nu vreau să mă întind. Tot nu mă pot abţine şi trebuie să vă spun (aici dau copy paste la ceea ce ii spusesem unui prieten pe mess in urma cu ceva timp) că tema spectacolului e aceea că oamenii, astăzi, uită sau chiar ignoră să-şi mai pună întrebări. Toată lumea formulează răspunsuri, dar nimeni nu se mai întreabă. Pe google ajunge să scrii un cuvânt şi găseşti zece mii de pagini de răspunsuri şi informaţie. Oamenii au uitat sa îşi mai pună întrebări iar noi vrem să dovedim că şi tinerii de azi, generaţia “în blugi” încă se mai întreabă, şi se mai regăseşte într-o poezie. Iar poeziile sunt astfel selectate încât fiecare conţine câte o întebare din creaţiile poeţilor: Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu. Ca să nu mai vorbim de scenografie care rupe tot.. Cert îi ca nu are nimic în comun cu formulele deja fumate, formulele alea kitschoase cu câteva poezioare arhicunoscute de prin manuale de Eminescu… e cu totul deosebit şi chiar merită văzut. Gata, nu vă mai zic, gustate e vedete.

Bun dar ipoteza de la care am plecat era alta. Cum zilele astea ne este solicitată prezenţa la şcoală, şi cum eu nu prea am alternative de deplasare, mi-arunc fundu’ în maşină şi plec, că deh, nu eu plătesc benzina (lol, cum suna asta?!) … dincolo de faptu’că afara plouă şi e naşpa, şi că unu dintre ştergătoare scârţâie (defapt scârţâie mereu, dar de data asta îmi apasă pe creier, cred că oboseala-i de vină) conduc ok… După repetiţie sper din inimă să înceteze ploaia dar sper degaba. Nimic diferit, ci dimpotrivă mai mult întuneric condensat. Okey, m-oi descurca io cumva. Ca sa îmi înving teama de a mă urca la volan (singură nu-mi place să conduc, nu ştiu de ce) îi zic lui G. că o duc acasă. Ea nu vrea sa o duc până acasă ci să o las undeva mai departe, eu insist, se opune ferm, în fine, las după ea. Pornim. Ajunse în zona cu pricina, caut un loc de parcare pe dreapta să pot opri, dar uit să mă mai uit la semafor care între timp se face galben (portocaliu cum îi spun eu şi frate-meu râde de fiecare dată când mă aude, dar eu tot portocaliu îl văd) şi din galben roşu şi bruuuuuusc FRÂÂÂNĂĂ. Auchh! Ok,  nu mai e cazu’ de oprire pe dreapta, coboară la semafor. Cred că a răsuflat uşurată văzându-se pe trotuar. Bun, concentrată acum la semafor care urma să se schimbe în verde, pregătită să bag în a`ntâia şi îngrozită să nu’mi moară motoru (de obicei mi se întamplă când îs chiar prima şi blochez o întreagă coloană) mă uit uşor cu coada ochiului în stânga şi îmi dau seama ca nu-s încadrată bine pe bandă, că tre sa fac sensu’ giratoriu, adică s-o iau la stânga iar eu îs pe banda de lângă trotuar care merge drept în faţă sau la dreapta. Semnalizez stânga încă de pe loc, da’ dacă se îndură careva şi mă lasa să pătrund unde trebuie. Mă iluzionez în zadar. Lipsită de alternativă merg în faţă, sperând să găsesc o cale de ieşire. Renunţ să mă mai întorc şi hotărăsc să merg tot în faţă şi s-ajung pe centură & de acolo în Sântandrei city. Pe pod nu vă zic că am luat toate gropile, nu mai are rost… când ajung pe centură nu-mi dau seama unde îs. Deşi  cred că pe porţiunea aia de drum am condus cel mai mult în astea aproape 3 luni de când am permisu’. Ok, cred că încep să mă rătăcesc. Sau s-o iau razna. Sau mi-am pierdut memoria. UNDE SUNT ?!? De băut nu băusem, sau cel puţin nu-mi aminteam să fi băut altceva în afară de un cappucino din ăla diluat din tonomat, şi totuşi ceva nu era în regulă. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, nu recunosc nimic, nu văd nimic. Întuneric desăvârşit. Pentru un moment am senzaţia că mă aflu pe ceva autostradă din Italia doar că zgâlţâielile şi denivelările cu care mă confrunt îmi spulberă viziunea. În final, când ajung la calea ferată îmi dau seama că totuşi sunt pe calea cea bună iar chestia care mă indusese în eroare şi de care nu-mi dădusem seama o bună porţiune de drum era faptu’ că nu era deloc curent electric pe stradă. Şi nici mai apoi în sat pe principală. Cred că n-am trăit ceva mai sinistru în ultima perioadă decât să fiu la volan, singură, să plouă, ştergătorul să scârţâie iar farurile să lumineze precum nişte beculeţe de lanternă.

În mod normal ar trebui să învăţ la geogra că dau teză săptămâna asta care vine, nu ştiu exact când, da’ nu contează (nu cred că vă nici interesează).

nu pot să-mi scot din minte, ba chiar fredonez întruna în gând un refren de la o melodie stupidă, că nu-i pot zice altfel. Şi ca să nu ziceţi că arunc determinări atât de brutal lucrurilor, o să îmi argumentez părerea. Melodia tot am auzit-o zilele astea pe unde am umblat şi sună ceva în genu’ ,,inima mea e ca un hotel… etc”. Tot îi bine că nu i-o zis bordel, sau casă de amanet, sau ce ştiu io…te poţi aştepta la orice de la oamenii zilelor noastre. Ziceţi-mi voi, cât de lipsit de imaginaţie tre să fii ca să utilizezi cuvântul hotel într-o melodie?! Mai mult, să asociezi inima, adică ceva inefabil, cu o construcţie concretă, făcută de om, numită hotel care nici dacă ar vrea nu ar putea căpăta alte conotaţii când îl foloseşti… să fim serioşi… `om fi noi din ce în ce mai lipsiţi de sentimente da` nici până într’acolo încât să compari inima cu un hotel… it sounds nashpa.

mai departe nu ştiu cum îi melodia ca nu o am şi nici nu mi-o treb`e ) dar nu pare greu de imaginat… ,,inima mea e ca un hotel.. vii şi pleci când vrei din el (sau până te ţin banii, mai rău)… – eu cam continuarea asta i-aş da-o, ar fi în ton. Nu m-am prins încă care e mesajul (scuzaţi cacofonia, mi’ lene să-mi caut cuvintele), cert e că melodia te prinde, linia sonoră e chiar ok, – de fapt cei de la Dj Project aproape de fiecare dată au scos hit-uri. Şi nu ma îndoiesc că şi ăsta va fi super ascultat prin toate clubuleţele. Oricum ideea îi că nu mă aşteptam de la ei sa aibă versuri chiar aşa banale.

Mă pun să învăţ la geogra până una alta, poate scap de tortura acestei pseudomelodii.

mi-e dor sa am o ordine in ceea ce fac. haosul asta se intampla in fiecare vacanta. odata cu primirea vacantei parca intra in subconstient ideea ca trebuie sa faci exact invers decat erai constrans sa faci in timpul cand aveai un program de 6-7 ore pe zi la scoala. nu ca in timpul scolii nu-mi pierdeam noptile citind sau stand pe net sau pur si simplu gandidu-ma la diferite chestii .. dar parca in vacanta o faci mai relaxat. si relaxarea merge pana in momentul in care se transforma in plictiseala. aici intervine partea nasoala daca nu stii cum sa iesi din starea asta de trandaveala. de cateva saptamani, de fapt de cand am luat vacanta, starea diurna si cea nocturna pentru mine s-au inversat. e deja a patra noapte consecutiva cand adorm in momentul in care incepe sa se lumineze.  de trezit ma trezesc in cele mai bune cazuri in jur de ora 1 la amiaza, dar au fost zile cand m-am ridicam din pat si pe la 3 pm. nu stiu in ce masura e bine sau rau, cert e ca nu ma pot organiza. si nu e nimeni prin preajma care s-o faca in locul meu. ma consoleaza gandul ca peste o saptamana voi pleca si in imprejurarile in care ma voi afla voi fi din plin motivata sa dorm mai putin si sa fac chestii mult mai constructive in schimbul acestei trandaveli in care daca intri, de unu singur cu siguranta nu mai reusesti sa iesi. pana atunci nu-mi ramane decat sa constat situatia in care ma aflu, sa constat ca am scris fara diacritice tot dintr-o oarecare lene si sa-mi caut circumstante atenuante marturisindu-va ca lenea asta nu-i chiar atat de pacatoasa caci tocmai am terminat de lecturat o carte destul de interesanta. despre ea poate voi scrie alta data.